In loc de rugăciuneDemostene Andronescu
In seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpaia altdată in candela din gând.
Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ţi oferi
Să-Ti stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Si de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am ca tot creştinul cu ce Te omeni.
Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima calda-a rugii n-o vei avea la cină
Si-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
In seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.
Primeşte-ţi lume, ţărna înapoi !Demostene Andronescu
Cu sufletul ghebos, cu vrerea-n cârji,
Cu visul ştirb şi sur de bătrâneţe,
Ne-ntoarcem astăzi - biete mogâldeţe!
Noi ce-am pornit candva atât de dârji.
Primeşte-ţi, lume, ţărna inapoi,
Că cerul nu ne-a vrut! Trufaş şi rece,
N-a vrut nici o centimă să-şi aplece
Nici creştetul, nici zările spre noi.
Semeţi, am vrut să dăm năvală-n el
Şi toată lmea s-o cărăm in stele,
Dar vitregii, căderi şi câte cele
Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel.
Dezamăgiţi in primul nostru dor,
Am vrut sa poposim atunci in stele,
Dar stelele nu ne-au voit nici ele,
Geloase să nu fim asemeni lor.
C-un pas mai jos, am vrut sa fim azur,
Dar nici azurul nu ne-a vrut tovarăşi
Si-a inceput rostogolirea iarăşi,
In hohotul stihiilor din jur.
Si tot alunecând pe povârniş,
Am vrut sa ne săpăm mormântu-n zare,
Să ne păstreze ea si săne care
In cerul plin de taine, pe furiş
Dar limpezimea zăii de cristal,
Sub greutatea-nfrâgerilor noastre,
Si-a destrăt minunile albastre
Si s-a surpat cu noi precum un mal.
Primeşte-ţi, lume, ţărna inapoi
Si sapă-ne cât mai adânc mormântul;
De cerul nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul,
Că toţi suntem ai lui - şi tu, şi noi!
Nu-s vinovat faţă de ţara meaAndrei Ciurunga
La ora cand cobor, legat in fiare,
să-mi ispaşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
-Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
Nu-s vinovat ca i-am iubit lumina,
curată cum în suflet mi-a pătruns,
nici ca vrăjmaşii i-au prădat grădina
şi ca sutaşii coasta i-au străpuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară, hora-n prag,
sau c-am primit colindători in tindă,
cum din bunic in tată mi-a fost drag.
Nu-s vinovat ca toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
nici c-am poftit la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul - stea cu stea,
şi sfânta noastră pâine de la gură,
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am indârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi ca urăsc hotarul de la Prut.
De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu frunte-n slavă strig din închisoare:
'Nu-s vinovat faţă de ţara mea!'
Colind de CrăciunValeriu Gafencu
La fereastra robilor,
Cântă îngerii în cor
De cu seară până’n zori,
Au venit colindători,
Îngerii nemuritori,
Încărcati cu dalbe flori.
Refren:
Lăsaţi copiii să vină
Să-mi aducă din grădină,
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori.
Cântă robii omului
Înjugati cu jugul Lui
Pe malul Trotuşului.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i cu suferinţă smulsă
Şi cu rugăciuni crescută.
Refren: ...
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare,
O fereastră de’nchisoare.
Lângă micul copilaş,
S’a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş.
Refren: ...
Azi Crăciunul s’a mutat
Din palat, la închisoare
Unde-i Domnu’ntemniţat.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
Colindul robuluiValeriu Gafencu
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.
În inima robului
Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.
Imn închinat celor căzuţiValeriu Gafencu
Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.
Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.
Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!
Imnul învieriiValeriu Gafencu
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.
Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Mi-s ochii triştiValeriu Gafencu
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Rămas bunValeriu Gafencu
Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.
Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.
Trăiesc flămândValeriu Gafencu
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apa vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Cand răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci lisus de mine mult Se-ndură,
Refren:
Nu plangeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii in acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare
M-adapă lisus cu apa vie,
Grăuntele svârlit in groapa-nvie
Cu viaţa îmbrăcat-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
281Radu Gyr
Numărul celulei mele.
Numărul hainei vărgate.
Numărul cheii turbate
intrând în lacăt, scrâşnind din măsele,
ronţăind ciolanele mele
Şi oasele Veciei uscate.
Numărul cu care mă strigă
la terciul cu mămăligă,
la dus hârdăul afară...
Numărul meu de fiară.
Numărul care arde mereu
pe cuşca mea milenară.
Numărul plânsului meu,
numărul săngelui meu.
Îl simt bătut în piept cu ciocane,
îl simt infipt în piroane...
adânc, adânc, pân’n inima-adâncă,
şi incă, şi încă
mai adânc, mai departe,
până în moarte.
Două sute optzeci şi unu...
Numărul ca un blestem,
cu el înfulec tutunul,
cu el hăpăi ciorba, cu el dorm ghem
cu el scuip flăcari şi gem,
cu el fierb în lava.
Îl văd zugrăvit enorm, cu otravă,
pe somnul meu, până’n stele...
Numărul zodiei mele.
Două sute optzeci şi unu.
Până’n celulă, la mine,
alte două sute optzeci,
de lanţuri, de cuşti, de jivine,
zăngăne, hăpăie, urlă ca mine, -
alte două sute optzeci,
de bestii, cu ghiare haine,
zgârie pietrele reci,
gâtuie viaţa, ca mine,
rup hălci din aduceri aminte,
muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte,
se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,
sau doar putrezesc înainte,
ca nişte morminte,
alti două sute optzeci...
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care mă târâi
prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâii.
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care râd ca nebunul,
scriu coapse şi sexe pe zid,
si’n fiece clipă ucid...
A mai murit inca unulRadu Gyr
A mai murit incă unul -
cu foamea pe faţă,
cu ochii de ceaţă,
cu mâini ca tutunul.
A mai murit incă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată,
Unul câte unul.
Trei, şase, opt, zece ...
A mai murit un mişel.
Ce bine de el
că-i liber sa plece!
Azi n~o să-l mai frigă
in vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăligă.
Ah, Domnul, prea-bunul,
il mângâie foarte.
Tovaraşi de moarte,
poftim inca unul!
Lăsaţi-l să plece!
Nu spuneti o vorbă!
Ne lasa o ciorbă
si-o pâine rece.
As "noapte, Iisus ...Radu Gyr
As "noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt părea Christ !
Luna-a intrat dupa El, în celulă
şi-L făcea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte
argintându-l pe mâini vechi spărturi.
M 'am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a facut semn să tac...
A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină
parcă purtase lanţuri, cândva...
Oftând Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi si guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi-am adormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă si era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...
Am întins bratele. Nimeni, tăcere.
Am intrebat zidul. Nici un răspuns.
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au împuns...
- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele .
Din lună venea fum de căţui...
M 'am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui...
Basarabie robităRadu Gyr
Din Bugeac până ’n Hotin,
bubă neagră si venin.
Din Orhei până’n liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şolduri slabe,
stă’ntr’o rână pe cocioabe.
Zarea zace ’nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii si răspării
pe sub secetele ţării.
Luna pare ştreang si cange, -
soarele, pe picioroange...
Iese Foamea’n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
si cum horcăe, beteagă,
la oblânc, într’o dăsagă,
sună numai căpăţâni
si ciolane de rumâni.
Iese Foamea’n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeste,
pârjoleste,
si când geme,
ca’n blesteme,
vine molima - strigoiul -
ca să joace tontoroiul.
In amurg, ’naintea porţii,
văduvele-si chiamă morţii.
La răspântii, ca besmeteci,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi si pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îsi fac cruci
si trec năluci...
Gem căruţe spre Tighina
cu oftica si neghina.
Foame... pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame... pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame... cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.
Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la praznic venetic
joacă luna din buric...
Ghiare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
si pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile’n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie...
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul si de-a latul
veneticii ca bubatul...
Uite, ghiara hrăpăreaţă
cum ne’nfulecă din viaţă,
si ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul si fâneţile, -
si ne lasă,
si ne lasă
numai foame si pucioasă
si luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită’n coasă...
1940
Blestemul AiuduluiRadu Gyr
Aiudule, Aiudule,
temniţă cruntă,
fă-te zăludule
piatră măruntă.
Focul mânce-te
că nu te saturi.
Mereu vrei scâncete
si bei oftaturi.
Vântul destramă-te
că nu-ţi ajunge
- si'n marea-ţi foamete -
mereu vrei sânge.
Apele facă-te
ape ca ele,
lacrimi din lacăte
plâns de zăbrele.
Grindina 'ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanţuri si geamăte
să ţi le 'nmoaie.
Aiudule, Aiudule
fiară naucă,
face-te-ai crudule
scrum si nalucă.
Când voi muriRadu Gyr
Când voi muri în temniţa asta spurcată
strivit de strigoii celulei şi de milenii,
or singur punându-mi o sfoară de beregată,
în moartea mea nu vor fi duioşii, nici sfinţenii.
Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste faţă,
morţii să-i dea împăcare, surâs şi blândeţe
Ingerii mei au fost osândiţi la ocnă pe viaţă
sau spânzuraţi, ca hoţii, prin pieţe.
Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit şi’n dezgusturi
trupu’ntreg o să-mi stea răşchirat ca o ghiară
Din inimă s’o ridica o mireasmă amară
de floare de soc, de cucută, de brusturi.
Şi ura, în ochi, mi-o’mpleti şfichiuiri de negre curele,
obrazul lumii să-l fulgere ca o biciuşcă.
Dinţii rânjiţi părea-vor că rup şi că muşcă
din toate năpastele mele.
Şi mâinile parc-or sta gata de trânta cea mare,
cu pumnii grei să izbească’ntr’un piept de furtună,
sau viaţa s’o prindă de gât şi s’o pună
în faţa mea, în genunchi, să-mi ceară iertare.
Vânăt de silă şi ură, leşu-mi sălbatec
nu va fi luminat de raiuri boltite...
Cei ce-or intra în celulă, vor merge ca pe jăratec
pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuţite.
Şi-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată,
şi vor aduce căldări, smârcul amar să mi-l strângă.
Zadarnic s’o umple cu plâns găleată după găleată,
din ciment vor musti lacrimi noi şi pereţii mereu au să plângă.
Şi-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere’n tavan,
am să las, să’mpietrească pe veacuri ca stalactita.
Prin el, vreau să-mi ţintui de-a pururi ursita,
sus, pe un cer decăzut şi duşman...
Cântec deplinRadu Gyr
N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.
Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.
Cimitir de deţinuţiRadu Gyr
Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,
cimitirul nostru adastă.
Tace. Aşteaptă sicrie sărace
cu număr de smoală scris pe capace.
Cimitir fara iarbă - doar humă -
ocolit ca o molimă neagră de ciumă,
cimitir fără poveste
unde nu~ngenunchează neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu s~aud lacrimi de ţânc..
Crucile, strâmbe şi şchioape
vrură să fugă, să scape,
dar numai o clipă rebele
parc’ar fi fost somate de sentinele:
au stat pe loc. S’au supus,
au ridicat mâinile’n sus.
Uite, gardienii le-au pus in fiare
pentru incercare de evadare..
Cât îi ziua de lungă,
vântul le numără 'n dungă:
cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toti deţinuţii prezenţi la apel,
toţi aliniaţi pe-un singur tăpşan
ca la inspecţia domnului prim-gardian.
Cât îi seară şi umbră,
frunzele toamnei tot umblă,
tremură’m cerc, cad pe morminte,
scrise cu sânge fierbinte,
ca nişte flori roşii, amare:
matricole de’ncarcerare.
Cât îi noapte înaltă,
cimitirul tainelor tresaltă.
Cât îi lună pe coame,
crucilor parca li-e foame:
din gropi, din nămol, osândiţii,
uscaţii, flamânzii, lihniţii,
cu braţele~ntinse spre lună
îi cer pâinea caldă şi bună.
Cât bat stelele’ osânde,
crucile~s haite flămânde..
Şi gropile-şi spun intre ele in şoapte:
-Hei, mâine ori poimâine noapte,
poate-o scrâşni sub noroi
şi 632,
sau 807.
CrezulRadu Gyr
Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe
să sune scrâşnetul hain
şi mii de lacăte la uşe,
eu tot ceiace-am fost rămân.
Surpaţi asupra-mi munţi şi ape
puteţi chiar să mă spânzuraţi.
Cu grele, negre târnăcoape,
credinţa nu mi-o sfărâmaţi.
Târâţi-mă de vreţi sub şanţuri
şi îngropaţi-mi trupul stins.
Eu sorb ca Făt-Frumos, din lanţuri
puteri adânci de neînvins.
Puteţi să năpustiţi tot iadul
ca să mă frângă până’ n miez.
Eu stau în viscole ca bradul
şi tare, tare ca un crez.
Dă-mi chipul tăuRadu Gyr
Dă-mi chipul tău, granit senin,
dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne’mpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă!
Să nu mai spumege în piept,
sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte’n pofta mea le-aştept,
nici câte spaima mea le teme.
Vreau taina neştiinţei reci
si-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o’ndoială nu pătrunde.
Granit, dă-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ti împietrire,
pentru-o lumină fără chin
şi-o moarte fără răstignire!
Vreau, iarbă, ’nţelepciunea ta
de-a nu-ţi aduce’n veci aminte,
vreau harul tau de-a înfrunta
făr’ a privi nimic ’nainte.
Să cresc în timp şi infinit
din duhul tau, senină iarba,
din duhul tau, senin granit,
in fericirea voastră oarbă.
FoameaRadu Gyr
Parcă de veacuri, parcă de cinci ani
n’am mai prânzit, n’am mai şezut la cină.
Parcă de veacuri, parcă de cinci ani,
am suge fier, am roade bolovani,
am hăpăi moloz şi rogojină.
In foamea noastră vâjâie păduri,
se cască mări, se surpă munţi din coame.
In foamea noastră vâjâie păduri,
şi parcă din străbuni sau din scripturi,
dela’nceputul lumii ne e foame.
Ziua pândim cu nările in vânt
năluca unui abur de mâncare.
Ziua pândim cu nările in vânt,
poate din cer, din iad, sau din mormant,
or să ne-arunce resturi ca la fiare.
In bezna nopţii ne visăm strigoi,
că ne-ospătăm din câte-un hoit fierbine.
In bezna noptii ne visăm strigoi,
dar numai moartea rupe hălci din noi,
ea singură infulecă morminte.
FrigRadu Gyr
Curge, curge, din nesecate cişmele,
Frigul, Frigul, teribilul Frig.
Printre zăbrele dârdie ziua de ţipirig;
drevele clănţănesc din măsele.
Chelăie lacătul, afară la uşă,
Ca o spinare de bivol stă pătura sură.
Inima mi-a fumegat, o vreme, pe gură
şi s-a stins in cenuşă.
Mi-e frig, mi-e frig, - vreau să urlu, să zbier:
cu ţipăt metalic de fierăstraie.
Tipătu’nţepeneşte în ger,
ca o momâie de paie.
S-a zgribulit patul, celula e de hârtie,
ghetele-au tremur şi mârâit de potăi...
Mi-e frig. M-aş vrea opărit cu leşie,
aş mesteca tăciuni, aş bea vâvâtăi.
Peste tot, în ciolane, în vine,
frigul temniţei asmute zăvozi.
Zdrenţe de piele se deslipesc de pe mine,
ca nişte hălci de molz.
Ah, cum mă deşiră grozavele haite,
reci, lucii, colţoase !...
Carnea ar vrea să se vaite,
dar se desface, felii, de pe oase.
Degetele mi se rup cu pocnete seci,
aşchii de stalactite. Peste picioare,
mi-au trecut camioane, tractoare,
Şi gleznele mi-au căzut, undeva, intr-un beci.
Mi-e frig, mi-e frig, MI-E FRIG. MI-E FRIG
Aş scrie pe ziduri crunt testament:
- Grijania mă-sii de Frig!...
Sângele scheaună: mi-e frig, mi-e frig
apoi se scurge jos, în ciment.
Foamea, jindul, poftele nu mă mai dor,
mi s’au făcut ţurţuri sub piele.
Până şi lupii urilor mele
au degerat în zănoagele lor...
Haine roşiiRadu Gyr
Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele...
Mi s’au făcut carne pe oase, mi s’au facut piele.
Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug,
fiece muşchi are-un lacăt, fiece os un belciug...
Haine de temniţă, haine de flacări şi de noroi,
parcă vin din măceluri şi din mocirle cu voi.
Mă văd în băltoace: sunt ca un diavol căzut de departe
din alte tărâmuri, din lună din vreo cometă, din Marte.
Vărgat ca jivina din jungle virgine,
m’arunc peste mine, sălbatec, în salturi feline.
Cu mlădiere vicleană de ierburi şi trestii,
am pânde şi lunecări şi târâşuri de bestii.
Dar, după o noapte de plâns, de nesomn şi de febre,
cum stau şi privesc dungile voastre’nroşite şi negre,
pricep: v’am stropit cu sângele meu din artere
şi cu şiroaie smolite de lacrimi şi fiere...
Imn morţilorRadu Gyr
Morminte dragi, lumină vie,
sporite’ ntr’ una an de an,
noi v’ auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!
Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până’ n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.
Ascunse’ n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma’n ţară,
va regăsim mereu in noi!
De vi s~au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru’n el v’aduce,
îngenuncheri de heruvim.
Morţi sfinţi in temniţi si prigoane.
Morţi sfinţi in lupte şi furtuni,
noi am facut din voi icoane,
si vă purtam pe frunţi cununi.
Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-ataţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plânge,
ci se cuminecă prin voi.
In fiece noapteRadu Gyr
În fiece noapte, din spaţii lichide,
la uşa celulei opreşte, gemând, o cotiugă
Din ea, se dă jos o umbră cu glugă:
- Sunt Amintirea, deschide.
O îmbrâncesc, o alung, îi spun ticăloase cuvinte;
ea râde, mă dă la o parte, nu-i pasă,
mi’ncarcă’n cotiugă anii, şi pleacă’nainte,
pe uliţa ei somnoroasă...
În fiece noapte, la gratii de fier,
vine Tristeţea şi lung işi întinde,
spre mine, rânjind, zbilţul ei de hingher,
Şi’n zbilţu-i nemernic mă prinde.
Simt pe grumaz strânsoarea rotundă
mă zvarcolesc si mă zbat cu smuciri de dulău:
- Slăbeşte, Tristeţe, puţin, zbilţul tău...
Dar laţul mai crunt, mai adânc, se afundă...
Şi-n fiece noapte, ’n celula cu febre,
tunând, uruind, pe vinete şine,
ţi-aud, Desnădejde, venind peste mine
trenul tău negru, ’ncărcat cu tenebre.
Vagoanele-ţi duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,
Şi eu te aştept, Desnădejde, la cantoane de jale.
Si’n fiece noapte, c’un ţipăt înalt,
hoitul meu blestemat îl arunc subt roţile tale...
Indemn la luptăRadu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce'nseamnă'n luptă-un brat răpus ?
Ce-ţi pasă'n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu'n steag, mai sus ?
Infrânt nu eşti atunci cand sângeri,
nici ochii cand în lacrimi ţi-s.
Adevăratele infrângeri,
sunt renunţările la vis.
Inscripţie pe o fereastrăRadu Gyr
Flamând de lume, nesătul de cer,
fereastră grea, stau ceasuri lângă tine,
cu brate’ntinse catre tot ce vine,
cu ochii’n lacrimi, către câte pier.
In zori, cand te deschizi spre infinit,
fereastră, parca aripi ti-ai deschide
si parcă-ai vrea să zbori spre ţări toride,
ducându-mă, pe aripi răstignit.
Iar in amurg, cand joacă depărtări
in geamul tău însângerat de soare,
ca aripi mari ce n’au putut zboare,
te’nchizi ranită, peste renunţări.
InţeleptulRadu Gyr
Nu scuip pe’nfrângerile mele!
Ce-am adorat nu ştiu să ard
şi nu ridic în vânt obiele
în locul ruptului stindard.
De funia spânzurătorii
dezastrele nu mi le-agăţ
şi nici mândria din victorii
n’o pun sperietoare’n băţ.
Cu-aceleaşi zâmbete’nţelepte
îmi port şi lanţuri şi cununi
urcând spre soare clare trepte
sau coborând printre furtuni.
Şi merg pe-acelaş tărm ce suie,
la braţ cu prieteni sau vrăjmaşi,
de-o fi să-mi bată trupu’n cuie
sau să-mi presare crini sub paşi.
LanţuriRadu Gyr
Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri,
fac un pas, vă aud zornăind fierăria.
Crâncen mă simt priponit de granituri,
aşa m-a legat de ea veşnicia.
Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase
pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună
Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună,
pe nicovală şi subt baroase...
Ca lipii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi,
in ţipătul vostru Satana mă strigă..
In rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o’nfigeţi,
până şi’n inimă am o verigă.. .
Lanţuri, vă pipăi cu ură zangătul groaznic,
m’ascund, mă îngrop, nu scap de teribilul sunet..,
Si totuşi, v-am mai purtat, altădată fierul năpraznic,
sunetul vostru în trup mi-a rămas ca un tunet.
Lanţuri, lanţuri, îmi amintesc de voi foarte bine:
departe, departe, în plumbul topit al amiezii,
tot voi m’aţi legat de grozave ardezii,
vulturi de foc să rupă aşchii din mine..
Leagăn fără cântecRadu Gyr
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagan pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.
Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele si luna în cerdac.
Nu te-alinta şoapta nimanui
si nici lapte-n ţâţa mamei nu-i.
Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în gals,
foamea ta în albia de ţânc,
plânsul mamei cu blestem adânc
si scrâşnirea lanţului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
MetanieRadu Gyr
Doamne, fă din umilinţă
pod de aur, pod inalt.
Şi din lacrimă, velintă,
ca pe-un pat adânc şi cald.
Din lovirile nedrepte,
faguri facă-se si vin.
Din infrângeri, scări si trepte;
din căderi, urcuş alpin.
Din otrava pusă’n cană,
fă miresme ce nu pier.
Şi din fiecare rană,
o cădelniţă spre cer.
Şi din orişice dezastru
sau crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi dă zambet înţelept.
MorţiiRadu Gyr
Pe sub fereastră trec sicrie
cu trupuri reci de camarazi;
trecură ieri, trecură azi,
numărul lor cine-l mai ştie?
Căruţul tras de un ocnaş
pe drumul plopilor il duce;
nu sunt nici prapuri si nici cruce
si nici-o vamă prin oraş.
Nici o logodnică nu plânge
in urma mortului uitat,
ci din vazduhu~ nvolburat
o pană galbenă se frânge.
Noi stăm la geam, privim in zare
cum fâlfâie aripa mortii
şi ne 'ntrebăm: pe mâine, care
o să atingă zarul sorţii.
Ne vom intoarce intr-o ziRadu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi,
ne vom întoarce neapărat.
Vom fi apusuri aurii,
cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
cum apele se-întorc din nori
sau cum se-ntoarce, tremurat,
pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi...
Şi cei de azi cu paşii grei
nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
cum vom pătrunde-ncet în ei.
cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
şi-n cântec pe care şi-l
vor spune alţii, după noi.
In zâmbetul ce va miji
şi-n orice geamăt viitor,
tot noi vom sta, tot noi vom fi,
ca o sămânţă-n taina lor.
Noi, cei pierduţi, re’ntorşi din zări,
cu vechiul nostru duh fecund,
ne-apropiem şi-n disperări,
şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mâine, ca şi ieri,
va sângera sau va iubi.
O, brad frumosRadu Gyr
O, brad frumos, ce sfânt păreai
în alta sarbatoare.
Mă vad copil cu păr bălai
şi ochii de cicoare.
Revăd un scump si drag cămin
şi chipul mamei sfinte,
imagini de Craciun senin
mi-apar si azi în minte.
Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s 'arată.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altădată.
Intregul cer era deschis
deasupra frunţii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.
Copil bălai, Crăciun si brad
s~au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe~ ngălbenite file...
Azi nu mai vine Mos Craciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristeţile mi-adun
sa-mi plângă lângă uşe...
In bezna temniţei mă frâng
sub grele lespezi mute,
şi 'mpovărat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
se cerne prin zăbrele
si-mi pare temniţa mormânt
al tinereţii mele...
OfrandaRadu Gyr
Din rănile si’nfrangerile noastre
intindem punte noilor destine
o punte de margean peste dezastre,
s’o urce paşii lumii care vine.
Cu orişicare rană care doare,
din orice răzvratire mai adâncă,
am pus o za pe piepturi viitoare
si-o spadă grea in maini ce nu sunt incă.
Iar dacă-am plâns, din lacrima măiastră
va creşte-o mângâiere de mătase
pe care mâine unii au s’o lase
la alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.
Iar dacă’n noaptea smârcului şi-a roatei
inchidem lanţuri, inima si rana,
din dăruirea noastră subterană
va creşte pâine pentru foamea gloatei.
PenitenciarRadu Gyr
Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă
pluteşte în zeama din blid.
Gardienii bombănesc, înjură, ordonă
creşte umbra Domnului Prim proiectată pe zid.
Speriaţi de tăceri, trec sfioşi condamnaţii,
ochii aleargă pe jos după mucuri fumate
şi după-o coajă uscată de libertate.
Paşii lor nu se aud, calcă prin spaţii.
Lin traversează nemărginirea,
şchioapătă’ncet, urmăriţi de gardianul sever
parcă de glezne trag amintirea,
sau, poate, eternitatea de fier...
La 5, mămăliga. La 6, ca’ntotdeauna,
închiderea. Lacătul. După zăbrele,
hoţii sparg case de bani, sus, în stele,
pumnii toţi asasinează luna.
Târziu, tâmpla unuia - numai jind, numai dor -
stă de vorbă cu Dumnezeu, sus, la gratii..
În visul osândiţilor e joi, şi e vorbitor,
şi vin cu ţigări nevestele şi-odraslele tatii...
Plimbare în cercRadu Gyr
Din moartea noastră’nchisă în milenii
ne scot în curtea hâdă gardienii.
Cu ochii goi şi stinşi de suferinţă
ne învârtim într’o circumferinţă.
Călcăm absenţi, - mecanice cadenţe -
făcând maneju-acestei penitenţe,
reglementar, sub cerul ca o zdreanţă
păşim toţi, unul după altul la distanţă.
Cu mâini de mort, cu feţe de mumie,
strigoi în uniformă pămîntie,
în geometria cercului tăcerii,
tăcem, cum ne ordonă temnicerii.
Ce veşted pare-n ziua incoloră
văzduhul jumătăţilor de oră,
ce sec e basmul lumii şi ce slut e
când paşii dau ocol în trei minute.
Cum universu’ntreg încape’n bliduri,
în micul nostru cosmos între ziduri
şi cum măsura vremii n’o mai bate
decât în rostul pâinii’nfulecate....
Azi nu ne pasă dacă mai tresaltă
destinul nostru searbăd ca o baltă,
cum nu ne pasă dacă-i luni sau miercuri,
domesticiţi geometricelor cercuri.
Ieri, ne sugeau aducerile-aminte;
azi nu ne pasă de ce-a fost ’nainte...
Cu ochii grei şi supţi de suferinţă,
ne’mpleticim într’o circumferinţă.
PovesteRadu Gyr
Am avut un copil si-o nevastă
Acum o sută, o mie de ani.
Auziţi păianjeni ? Auziti şobolani ?
Am avut un copil şi-o nevastă.
Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pământeşti diafane ?
Innecuri, sfârşituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viaţă odrasla, femeia.
Au trecut o sută cinci sute de ani,
s-au rupt munţii şi-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.
Şi în tăcerea lor scurt detunată
un chip îmi zâmbeşte şi coase.
Din pat, două mâini mici, somnoroase,
întinse, parcă mă fulgeră : ' - Tata !'
Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntâmplare.
Aicea sunt : ma~ a~la, un oarecare,
apoi cad iaraşi in bezne postume.
Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Şi suntem numai trei din toate ?
Viaţa-i de scrum si am rămas in cetate
doar noi : veşnicia, celula si eu !...
De-aş zări măcar o frântură de stea !
Ce fiară-i vesnicia, ce fiară !
I-aş cere să-mi dea un capăt de sfoară
şi de milenii să mă spânzur cu ea.
Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tau liber de mâine,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Pentru sângele neamului tau curs prin şanţuri,
pentru cântecul tau ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tau, pus în lanţuri,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită’n masele,
ci ca s’aduni chiuind pe tăpşane
o claie de cer şi-o caciulă de stele,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Aşa, ca sa bei libertatea din ciuturi
şi’n ea sa te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Aşa, ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte,
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobote-ti ies înainte,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Ridică-te Gheorghe pe lanţuri si funii!
Ridică-te Ioane pe sfinte ciolane!
Şi sus, ca lumina din urma furtunii,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!...
RugaciuneRadu Gyr
Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
si Vesnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii
si cuie-adânci în mâinile-ti supuse,
Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii
care din cruce ne-ai facut lumina
si Rasarit din ranile tacerii
si cântec din osânda-ti fara vina -
da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea
din ceasul pironirii-nsângerate,
sa ne primim si cuiele si fierea
ca Tine-n marea Ta siguratate.
Pe fruntea tarii zâmbetul ti-l pune
si Neamul care-acum osânda-si duce
învata-l Tu amara rugaciune
din clipele suirilor pe cruce.
Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
din rani opreste sângele fierbinte,
închide-n piepturi geamatul furtunii,
saruta-i tarii lacrimile sfinte !
si sus pe crucea crâncena, pe care
sta Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o sa vina.
si spune mortilor din lut sa nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara,
sa-astepte pasii Tai calcând prin tara
si semnul muntilor ce vor aprinde steme.
si spune mortilor de sub troite sfinte
ca va veni cândva o dimineata
când Neamu-ntreg va fulgera la viata,
cuminecat prin mortii din morminte.
Rugă nemernicăRadu Gyr
Nu mă-nvăţa să fug, Părinte,
de răni, de lacrimi de catran.
Ele dau freamăt mai fierbinte
acestui sânge pământean.
Nu fi nici paşilor mei paznic,
nici de năpârci nu mă păzi.
Numai veninul lor năpraznic
mă limpezeşte zi de zi.
Si nu-mi trimite nici heruvii
să-mi deie zborul lor înalt,
când sunt făcut să fierb in in fluvii
de crunta lavă si asfalt.
Doar om mă vreau, răsfiert în smoală,
în uragane si-n căderi,
mai bun prin plâns ce mă spală
si tot mai om, prin sfâşieri.
Să nu-mi pui aripa de inger,
ci lasa-mi chipul meu de lut,
să iert, să cânt, să gem, să sângerez,
în dorul raiului pierdut.
RugăciuneRadu Gyr
Doamne, păzeşte-ne, Doamne, ai milă...
Sunt ca o scorbură veche’ntr’un tei.
În noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăsilă
toate năpârcile ei.
Nu mai pot s-o îndur, dezmăţata.
iese de peste tot, din pereţi,
şi-mi zvârle’n culcuş cu lopata
urzici, şi cărbuni şi scaeţii.
Doamne, nici pieptul, nic ochii, nici gura
nu vor să-i mai rabde pojarul.
Mă zvârcolesc ca pe plită ţiparul,
atât de cumplită-i arsura...
Seacă-mă Doamne, de-aduceri aminte,
aşa cum seci, vara, puhoaiele,
şi nopţile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, pădurea o despoi de veşminte.
Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,
ucigaş şi tâlhar la răscruci:
jefuieşte-mi rădvanul meu cu năluci
şi strânge-mi trecutul de beregată...
Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toti anii,
cum m-ai fura de arginţi şi podoabe...
Vreau să fiu sterp, cum sunt bolovanii,
şi gol cum e stânca pe labe.
Cremene’n mine,’n osândă, ’n omăt,
muşchiul tăcerii sa mă înece,
furtunile dorului să dea indărăt,
rupte din piatra mea rece.
Sângele temniţeiRadu Gyr
Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei
ascult, ascult
cum sângele temniţei, ca un mare tumult,
ca un geamăt abrupt,
curge pe dedesupt,
curge torent de veninuri amare,
ţinut in pământ sub zăvoare.
Sângele temniţei, prizonier,
gâlgâie ’n crunta durere
pe sub piatră şi pe sub fier,
pe sub osândă, pe sub zăcere,
prin subterane artere.
Lipesc urechea jos şi-l aud:
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge in fund de morminte
Alteori ţipă, sălbatec şi crud
ca o apriga pofta de viaţă,
sau şuieră-a ispită răzleaţă,
cu brânciul ei aţâţător
la jaf, la omor...
Sub marii amari bolovani,
cineva urlă de-o mie de ani,
cineva cântă de-un veac,
cineva nare geamăt, nici leac,
altul cheamă şi cheamă,
altul blesteamă,
altul cu ’ntreg cuţitul
ucide granitul...
Sub marii, amari bolovani,
Sângele temniţei fierbe de-o mie de ani
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecată,
gârla lui răsculată.
li simt, ii simt
smoala aprinsă, fonta lichidă,
otrava toridă.
Şi carnea mea trosneşte deodată,
din zăvoare drăceşti,
prind mădularele să se deschidă
ca nişte uşi, ca nişte fereşti:
- Intră, sânge al temniţei, intră,
vino din funduri nepământeşti,
vino să mă cotropeşti...
Il chem, il chem, iar şi iar,
Şi sângele temniţei vine,
vine şi urcă în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temniţei urcă in mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton...
Şi sângele temniţei sparge belciuge,
Şi urcă în mine şi muge,
şi fierbe şi geme şi plânge,
crâncenul temniţei sânge.
Şi ard eu el, şi vuiesc, şi mă zbat,
şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat,
şi când, pe urmă, roşul torent
se trage din mine, indărăt, în
ciment,
cu sângele temniţei greu
mă trag din mine şi eu,
şi plec cu el, cu grozavu-i şuvoi,
sub ciment, înapoi...
Stepă ucraineanăRadu Gyr
Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă,
cu veacul si tăcerea în goluri verzi se varsă.
O simti cum vine parcă din moarte si uitare,
ducând sfâsietoarea vecie în spinare.
Rar, câte-un dâmb clipeste din geană sub un nor,
sau schioapătă, departe, un pom într-un picior.
Clocite, smârcuri negre spre zariste se lasă,
fierbându-si mormolocii sub lintita vâscoasă.
E-n tot o deznădejde, o dezolantă silă...
Cad din văzduh, bolnave, mari păsări de argilă,
si linistea se cască, setoasă, ca o fiară,
lingând pe margini cerul si apa lui amară...
In zori de zi, ca plurnbul topit sfârâie golul
tãriilor si urcă, necrutător, pârjolul.
Pământul surd se coace si crapă sub văpaie,
si arsita-l scobeste cu gheara-n măruntaie.
Amiaza nemiloasă, din granita ei spartă,
veninul care arde prin ierburi şi-l deşartă.
Si aerul trosneşte... şi zările leşină...
Ci, deodată, stepa oftează in lumină.
Cu nările zvâcninde, adulmecând, tresare
si, lung miroase ploaia gonind din depărtare.
Din adâncimi mongole, din hău fără 'nceputuri,
cresc norii cu hangere de fulgere si cnuturi.
Vin hoarde de cenusă si clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
Vecia urlă. Norii îşi leapădă tăciunii,
si mormăie şi joacă ursoaicele furtunii.
Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goală.
Mânjind văzduhul, vântul îi card-n cârcă smoală.
Ies smârcurile-afară din gropnite si pleacă
să rupă clăi răzlete in goana lor buimacă.
Zbârlit, îsi umflă guşa şi dusmănos, nămolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.
Imensă, stepa geme, se clatină şi fierbe...
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
de stele şi le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrămate.
O limpezime rece îngheată juvaere
şi subtiază poduri de vis si de părere.
Iconostasul noptii se-naltă cu sfială,
si toată stepa-ncepe o rugă vegetală.
Un imn ciudat mijeşte din santuri, din băltoace
Si numai dintr-un capăt de lume fără pace,
flămând, ca o lupoaică la pândă, tunul latră,
scuipându-si, peste basme, plămânii lui de piatrã.
Saltz, August, 1941
Tăcem din gurăRadu Gyr
Din tot, ne-a mai rămas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi in piatra dură
cu pumnii strânşi, tăcem din gură.
Tăcem, parc 'am tăcea de veacuri
ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecat în bezna sură,
de mii de ani, tăcem din gură.
Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tăcerii.
Ei, biciuri cu bătăi si ură,
noi, uriaş inghet pe gură.
Deasupra vremii si genunii,
tăcem ca spinii si tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
tăcem mereu, tăcem din gură.
Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie si ciocane
si orice zi e-o muşcătură.
Scrâşnind din dinţi, tacem din gură.
Tăcem ca lacătul pe uşe,
tăcem ca focul sub cenuşe,
tăcem... dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesătule.
Un zgomot bubuie departe,
se dărmă parcă ziduri sparte
şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi asteptăm, tăcem din gură.
Toamna în temniţăRadu Gyr
Toamnei, în temniţă, nu-i vedem lămpile-aprinse.
Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii,
şi-o pipăim pe’ntunerec, ca orbii,
printre zăbrele, cu mâinile’ntinse...
Toamna, în temniţă, n-o vedem nicodată.
Dar noaptea-auzim cum tuşesc celule, alături,
şi-o simţim lunecând ca o căţea mare, roşcată,
momită să lingă sângele cald, vomitat de sub pături.
Ziua, poate ni-i dor de parcuri fastuoase
cu steaguri de purpură şi steme regale...
Seara, -ascultăm şiruind burniţe negre în oase,
şi-om muri fericiţi intr-un pat alb, prin spitale.
Toamna, în temniţă, n-o vedem nicodată,
o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii...
O, de-ar intra printre gratii, o frunză incendiată,
i-am duce la buze pâlpâirea văpăii,
apoi am pune-o în piept şi-am scoate inima afară,
şi inima veche ploii i-am da-o, s’o ia şi s’o joace
prin mahalale uitate şi pe maidane sărace,
unde, desculţi, anii noştri în bile jucau, odinioară...
Vecinul care-a muritRadu Gyr
In celula de-alături a murit alaltaieri unul.
Era un vieţas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul,
si-o noapte-a vărsat sânge pe jos.
Sta zugrăvit cu văpsele sarace - sfânt pe şindrilă -
când lacătu’n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul in crâncena silă.
Gardianul aşa l-a găsit.
Au venit alţi doi paznici, trăgând mohorâţi din ţigară,
şi’ntr ’o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreanţă din uniforma-i murdară,
şi ei l-au luat si l-au dus.
Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuţi, osândiţii
cum leşul afară e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vânăt, dupa tradiţii,
vânăt, tărăgănat si cleios...
In celula de alături a murit alaltăieri unul.
L-au luat şi l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, cand ploşniţa suge si luna e ca tutunul,
ocnaşul mort a venit înapoi.
Mi-a venit la vizetă cu paşii de frunze: - Hai, frate.
Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gură zâmbea.
-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamăt parca-l bătea intr’o dungă.
M-aşteaptă afar’un landou.
Deasupra temniţei m’am plimbat cât e noaptea de lungă,
şi plec cu landoul din nou.
Nu, nu m’au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’ n celulă mi l-am lucrat.
Vecine, vazduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaşilor: uite, i-am intâlnit printre stele
din lanţuri sunând, în convoi.
Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură.
Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini.
Ne-aşteaptă’n luceafăr Iisus, cu lapte cald si prescură
şi-un pahar plin cu lacrimi, in mâini.
Voi n-aţi fost cu noi în celuleRadu Gyr
Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuşe la glezne.
Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele ţării.
In cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieţii
Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.
Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa si visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde învinsul.
Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustăm din osandă si spaimă.
Când porţile sparge-se-or toate
si morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.
ZăbreleRadu Gyr
Inimă, - viaţa plesneşte afară
auzi-o, din toate păstăile ei...
Aici gem zăvoare şi zornăie chei,
oftează la uşi drugii grei,
şi lacătul rage’njunghiat ca o fiară.
lnimă, - soarele-afara se’mbată
Şi sparge’n beţii oglinzi şi brăţări...
Aici, in celule zăcute’n uitări,
soarele pute şi stăruie’n nări
ca un hoit într-o groapă uitată...
lnimă, - dragostea cheamă şi joacă,
afară, cu ţâţele goale, pe strazi...
Aici, ca strivit sub capacu’unei lăzi,
sângele urlă, năuc dupa prăzi
şi carnea scrâşneşte, buimacă...
lnimă, - vremea e gârlă zbârlită,
auzi-o cum curge afară pe scoc...
Aici, vremea-i stâncă, giganticu-i bloc
stă peste noi ca un munte de foc...
Dă-mi târnăcoape, dă-mi dinamită,
s’o fac să sară din loc!
ZodieRadu Gyr
Nopţi la rând urmăresc prin vizetă
beznele, beznele, beznele...
Odinioară, citeam stelele. Lesne le
buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă.
Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară
şi-o visam scrisă cu litere’nalte, citeţe.
Credeam ca steaua mea e o caleaşcă la scară,
să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi şi podeţe..
Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,
steaua nemernică şi blestemată!
Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,
cum ar rupe-o cu dinţii, din puşcărie!...
Maică, maicuţă albă, măicuţă bună,
când îmi coseai, surâzând, azur şi pieptare,
ghiceai tu zilele mele cu ghiare ?
Maică, măicuţă bună,
piciului tău cu părul de lună
îi sărutai mânuţele albe, plăpândele,
îi alungai lacrima, negura, pândele,
şi ţi-l visai în rădvan de coji de alună,
prinţ călărind pe furtună...
Acum ţi-l rod toate osândele
şi temniţele toate, flămândele.
Taică, tăicuţule, taică,
îţi aminteşti de şcolarul bălai,
cu bereta lui marinară,
pe care-l duceai, pe subt basm, pe subt rai,
de mână, la şcoala primară?
Unchiaşule, tu nu ştiai
că zâmbetul tău se coboară
pe-o ticăloasă osândă de fiară.
Tăicuţule, taică,
feciorul tau se zbate ca o lupoaică,
se zvârcoleşte şi urlă in cuşcă
şi zgârie drugii şi-i muşcă..
O, ce alb era totul, odinioară
Alb patul cu îngeri, albă şcoala primară,
albă dumineca, albă vacanţa
alb jocul cu ţurca, şi mingea..
Au rămas otreapa şi zdreanţa
scuipatul, ocna, funingea,
Si din ţâncul vostru, firav ca lumina,
nu se mai vede decat jivina,
jivina din temniţa asta turbată...
Jeliţi-mă, maică si tată.
Cum Doamne, stiut-aiAlexandru Tomescu
(Tatalui meu, fost detinut politic)
M-au impins in celula, abia respiram
Obrajii ardeau ca flacari de torta,
Picioarele vineti cu greu le taram,
Langa zid m-am lasat, sleit fara forta.
Pierdusem idea, nu mai stiam,
Pe cel ce ragneste, pe cel ce lovea.
"Desfaceti catusa", asa ii rugam,
"Sa-mi trag rasuflarea, sa ma pot inchina."
Am facut semnul crucii cu umerii goi.
De camasa in parti trageau fiecare,
Aveau in priviri, luciferi si strigoi,
Si-n suflet, nici urma de remuscare..
M-am rugat pentru ei, calai rataciti,
Pentru cei de acasa, ce poate-i asteapta,
Pentru cei ce se cred etern fericiti,
Pentru cei care cred, intr-o lume mai dreapta…
Atunci s-a ivit intr-un colt, undeva
O Sfanta Lumina in negrul decor,
Reflecta o faptura ce parca plutea:
M-am simtit mantuit, as fi vrut ca sa mor…
"Ridica-te Gheorghe, sunt Ingerul Tau!"
Am ramas inlemnit; ce mare minune!
Cum Doamne stiut-ai ca mie mi-e rau,
Aici sub pamanturi, la margini de lume?
|
|
