| Cealaltă Românie |
|
| | | Botgros reunifică Basarabia cu România
Pendulul de la miezul noptii, voceabasarabiei.com
Andrei Vartic
Desi opinia publică de la Chisinau si Bucuresti aruncă săgeti necrutătoare în politicieni (si bine face), iată că nu lor le-a dăruit bunul Dumnezeu acest destin de glorie anume după anul 2000 - reunificarea Basarabiei cu România. Ci genialului muzician Nicolae Botgros, fondatorul si conducătorul "Lăutarilor", orchestra declarată duminica trecută la Televiziunea Română de tot bomondul muzical românesc, drept "cea mai bună orchestră de muzică populară romanească".
Dacă basarabenii nu ar fi români până în măduva oaselor, cum s-ar fi putut întâmpla o asemenea minune? Nu s-ar fi putut întâmpla. Dacă întreaga Românie nu ar fi avut nevoie de geniul muzical basarabean, Nicolae Botgros si "Lăutarii" lui nu ar fi cucerit si inima poporului român, si mintea celor mai buni specialisti în domeniul muzicii. De fapt, si trebuie să întelegem bine lucrul acesta, meritul lui Nicolae Botgros si al orchestrei sale, nu este unul singular, de exceptie sau întâmplător. Putea să aibă Basarabia un milion de muzicieni geniali, dar dacă "Lăutarii" nu ar fi avut substrat românesc în genele lor, dacă nu ar fi învătat traditia muzicală românească în colbul drumului si pe prispa casei părintesti, în veci nu mai cântau atât de fantastic tot repertoriul de cântec popular românesc. Nicolae Botgros nu ar fi devenit ce este dacă Basarabia nu cânta la fiece colt de masa curat si adânc româneste doina si cântecul de dor. | 
(Primavara de la Chisinau: Revolutia Anti-Comunista in BASARABIA) |
 continuare |
| | | Dimensiunea românească a existentei la anul 2006
Andrei Vartic
Cine crede în Dumnezeu nu se teme de moarte. Aceasta ar fi cea mai importantă ontologie pe care ne-au transmis-o, prin traditie, cei mai vechi oameni, aceia care au apărut în Europa de Sud-Est, parcă de la sine, dar atât de magnific, peste 40.000 de ani în urmă.
Căutând dimensiunea românească a existentei, aceea prin care poporul român ar putea intra demn în hora cea mare a popoarelor, Mircea Vulcănescu a descoperit "lipsa de teama în fata mortii", revărsată din "Miorita". Dar, ca si alti cercetători (Densusianu, Caracostea, Diaconu, Brailoiu, Iorga, Botta, Blaga, Fochi, Eliade), Vulcănescu dă arhetipului celui mai fundamental al poporului român o dimensiune mai mult "naturală". Neantul lui ("Plângerea chiar, nu este ruperea sfâsietoare a fiintei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare in linistea a toate, asezare, împăcare."), ca si unduirea de tip vale-deal a lui Blaga, face parte din simfonia exceptională a Naturii si Cosmosului si, parcă, scoate din context necesitatea imperioasă a credintei în Dumnezeu pentru ca în sufletul omului să se ivească ontologia mistică a "lipsei de teamă în fata mortii" pe care o jinduieste, în ascunderea sa cea mai tainică, tot omul. Chiar si atunci când aduce mărturie "sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre 'nemurirea getilor'", Vulcănescu lasă să treacă, parcă pe lângă acest arhetip, credinta totală a getilor în Zalmoxe, necesitatea imperioasă a credintei absolute în "regele nostru care este zeu" (Platon, Charmides) pentru a atinge cea mai desăvârsită si mai jinduită artă a sufletului omenesc, arta nemuririi. continuare |
| | | Domnitorul şi Sihastrul
| Dacă ar fi să-ti dai o scurtă întâlnire cu un extraterestru care poate să stea pe Pământ numai câteva ore, locul acestei întâlniri, după opinia noastră, poate fi la biserică Pătrăuti, de lângă Suceava, în România, construită de Stefan cel Mare în 1487. De ce la Pătrăuti? | 
Biserica Sfânta Cruce de la Pătrăuti, 1487 | 
Sfânt de la Voronet,
frescă din epoca lui Stefan cel Mare |
continuare |
| | | | Cuibarele umanitătii
Andrei Vartic
Daca compari harta celor mai frumoase locuri din Basarabia de Nord, cu cea a celor mai vechi locuiri paleolitice din zona observi ca ele coincid. De ce, insa, cel mai vechi om modern, denumit si omul primordial, a indragit la aparitia sa pe pamant anume aceste locuri? Ce l-a determinat sa-si faca cuibarele anume aici? Frumusetea naturala a defileurilor micilor afluenti ai Prutului (Lopatnic, Draghiste, Racovat, Camenca etc)? Grotele carstice unicale (spre est altele nu se mai gasesc decat in muntii Ural)? Zacamintele de silex? Continuitatea foioaselor chiar si in timpul Ghetarului? Rezervele de hrana? Calitatea exceptionala a cerului instelat?
continuare |
| | | | Cealalta Românie
Andrei Vartic
Un vestit intelectual îi reprosa recent tării ("reprosul esential pe care îl am de făcut tării"), adică pietrei fundătoare pe care sade tot poporul român, că îl împiedică să se bucure de frumusetea vietii. Care e, însă, vina tării în declansarea atât de "esentială" a spleenului acelui intelectul?
Care este vina Dunării si a Carpatilor, a grâului din stepa Craiovei, a strugurilor din jurul Husilor, a grotelor paleolitice de pe Valea Draghistei pentru încâlcirea cuiva în meandrele putintelor si neputintelor sale? Poate cineva, fie si cu două ministeriate în guvernări opozante, să blesteme tara ca pe o cenusăreasă stupidă la vederea căreia să-i vină francezului toată greata lui Sarte? Poate fi Franta (cu toti pedofilii ei) o tară necurată? Poate fi Germania (cu toti hitlerii ei) o tară urâtă? Poate fi SUA (cu toată întinderea Harlemului) o tară păduchioasă? Poate fi tara vinovată că nu am fost ales Presedinte? Că nu am un jeep ca Fane Spoitoru? Că nu sunt aplaudat cînd trec genial pe stradă? continuare |
| | | Enigmele adânci ale lui Alexandru Hâjdău
Andrei Vartic
La finele anului 2004, la Chisinău, s-a scos de sub tipar una din cele mai enigmatice cărti ale tututror românilor (Alexandru Hâjdău, Clipe de inspiratie, Litera, 2004, editie alcătuită si îngrijită de Pavel Balmus, coordonată de Anatol si Dan Vidrascu, traducerea preafrumoasă a sonetelor - Nicolae Dabija). Autorul ei este fiul lui Tadeu Hâjdău si tatăl lui B. P. Hasdeu. Despre meritele recunoscute ale lui Al. Hâjdău (Hijdeu, Hâjdeu) a scris George Călinescu ("'nu un autor proeminent, ba chiar dimpotriva, obscur'"). Azi vom vorbi despre meritele lui cele nerecunoscute.
Al. Hâjdău ajunse în vizorul mediilor intelectuale românesti după pubicarea în 1838 la Brasov si în 1839 la Bucuresti a unui "Cuvânt către ucenicii scolii tinutale de la Hotin" tradus de C. Stamaty. Acest cuvânt, o pledoarie înflăcărată pentru slava de odinioară a Moldovei, dar si pentru "cele de fată si arătare de cele viitoare", cum avea să scrie "Dacia literară" din Iasi în numărul din mai, iunie 1840, a fost citit si comentat practic de toată intelectualitatea românească de la acea vreme. Chiar Mihail Cogălniceanu îl numea pe Al. Hâjdău "vrednic de cinstea natiei noastre" pentru chemarea fierbinte la unitate natională în baza trecutei măriri ("O, natie românescă, natie de pe acum slăvită între toate popoarele cel mai faimoase, prin suvenirile istorice ale vremii trecute si prin constitutia politică de astăzi'", Clipe de inspiratie, p. 229). Teza lui Al. Hâjdău a răsunat atunci ca un prim clopot ce chema la unirea politică a românilor într-un singur stat în baza gloriei din vechime "recunoscută de toate popoarele cele mai faimoase" (cuvântarea a fost rostită pe 25 iunie 1837 în fata absolventilor, profesorilor si autoritătilor scolii tinutale din Hotin si a fost mai apoi denumită "Pomenire de vechea slavă a Moldovei"). Si revolutia de la 1848, si "Cântarea României" (a lui Alecu Russo, alt membru marcant al "scolii basarabene"), si, mai ales, actul Unirii de la 1857 au fost prevestite, provocate, încetătănite în tinuturile românesti de către acea exceptională cuvântare a lui Al. Hâjdău. Cu părere de rău, mai ales cu trecerea vremii si, într-un fel, adumbrit de slava ulterioară a fiului său, meritul lui Al. Hâjdău în declansarea procesului de unire politică a tuturor românilor în baza unitătii de "veche slavă' recunoscută de toate popoarele cele mai faimoase" a fost încet-încet uitat, iar mai apoi chiar trecut cu vederea si redus la conditia de "autor' obscur" pe care i-a lipit-o de operă George Călinescu. continuare |
| | | Mesia de la Voronet
Andrei Vartic
Din rănile tale curge sânge rosu, lipicios, ca si al nostru, tu esti însetat ca si noi, iată, colbul, si mustele s-au lipit de sudoare ta, cum, deci, îndrăznesti să spui că nu esti om, că esti Dumnezeu? Asa pictura s-a pictat în anii lui Stefan cel Mare la Voronet.
Totul e întrebare în această lume în care viul se naste paradoxal si moare fără să înteleagă de ce ia picat anume lui destinul vietii, destinul biologic si, în fine, cel spiritulal si moral. Dar până unde putem ajunge cu aceste întrebări? Cât de departe este Dumnezeu de om? Poate coborî Dumnezeu până la noi? Putem să-L pipăim, să-I controlăm pulsul cu sărutul? Noi, oamenii, suntem făcuţi din pofte si dureri, noi avem gâtlejuri pe care turnăm vin, noi ne batem pentru putere, dar si pentru a fi primii dintre anonimi, noi ne împopoţănăm în haine aurite sau în zdrenţe, gâtuim şi suntem gâtuiţi, dar tu, tu care, iată, eşti ca şi noi, care alungi comercianţii din templu şi te uiţi la Magdalena desenând incertitudini în nisipul Palestinei, tu, tu de ce zici că eşti Dumnezeu?
În plină epocă de glorie, Ştefan cel Mare pictează biserica Voroneţului construită în anul 1488. Dar de ce îi ţipă lui Isus mulţimea pestriţă din acea pictură? De ce urlă surlele, de ce bat asurzitor alămurile, de i se arată la cer, adică - ai obraz, tâmpitule, te vede Iahve de sus, cum îndrăzneşti să spui că eşti Dumnezeu? Iar El îşi tace, priveşte luminos înainte ca un copil, priveşte în sine, în adânc, poate în adâncul nostru de azi, de martie 2004. continuare |
| | | Scăunelul lui Daniil Sihastrul
Andrei Vartic
Inima, spune Grigore Palamas, este cel mai reprezentativ organ al intelectului.
Acest părinte al Bisericii Ortodoxe din veacul al XIV-lea (1296-1359) care a echilibrat rationalismului sfântului Augustin (majoritatea intelectualilor ortodocsi au devenit augustinologi fără a fi si palamasologi), mai spune (urmând pe sf. Macarie): inima este locul unde stă sufletul, iar sufletul este o complexitate universală la fel de veche ca si Universul, dar mereu nouă, liberă, întreită de Nous, Logos si Pneuma.
Sufletul a fost dăruit omului de către Dumnezeu prin harul lui energetic si cuprinde întreaga totalitate a manifestărilor fenomenului uman, inclusiv violenta, mânia, nesatul, invidia, ignoranta, ateismul etc. Omul, unitate-trinitate (trup, suflet, trup si suflet, ca la Platon), este liber să aleagă între reabsorbirea sa de către archetypul divin care l-a născut si neant, iar inima, sălas al sufletului, joacă poate cel mai important rol în realizarea acestei divine libertăti omenesti. | 
Ceramică dacică cu inimă, după A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, 1998, Chişinău. |
continuare |
| | | Arta războiului si "năravul statorniciei" la curtea lui Stefan cel Mare
Andrei Vartic
1.
Hotarele, inclusiv cele ale nesăbuinţelor omenesti, erau altele în vremea lui Stefan cel Mare, moartea omului, însă, era aceeasi. si moartea venea, mai ales, cu războiul.
Ce somn n-a somnit Matiaş Corvin de s-a pornit contra lui Ştefan în acea iarnă cu viforniţe, de la 1467? Ce înger l-a îndreptat de la Roman spre Baia, tocmai acolo unde se iţise în istorie principatul Moldovei? Cum de nu adulmecase fiara româno-ungurească că lui Ştefan îi trebuiau mai tare tunurile Corvinului decât biruinţa asupra lui? Dar Mahomed al II-lea? Genialul cuceritor (şi mare înţelept) a fost umilit necruţător de podagră, dar, mai ales, de către... români. Iancu de Hunedoara i-a şters nasul la Belgrad, în iulie 1456. Vlad Ţepeş i-a batjocorit într-o noapte tabăra, în iunie 1462, de i-a mers vestea în toată Europa. Peste 100.000 de ostaşi, elita armatei turceşti, scotoceau de-a surda coclaurile Târgoviştei în căutarea armatei românilor, iar Vlad (domnitorul Munteniei trase în ţeapă cu un an înainte peste 22.000 de turci), ca o fantomă, le arăta de pe culmi doar funduri goale băgate în ţepuşe îngrozitoare. Dar ce a fost să pătimească armata uriaşă a lui Soliman eunucul, pe10 ianuarie 1475, la Podul Înalt, pe o ceaţă rece, umedă şi deasă? Cum a ajuns acea armată slăvită în mlaştina de lângă Vaslui? Şi cum să potrivim cu limitele noastre omeneşti năprasnicul 26 iulie 1476, după care din vânător sămeţul Mahomed s-a trezit vânat hăituit? Ce a câştigat otomanul în acea cumplită vară moldovenească? Câteva zeci de capete de boieri la Războieni, o simplă uzură pentru acele timpuri? Câteva turme de oi şi de boi? O mie de cai? O criză şi mai acută de podagră? O confruntare istovitoare cu seceta, apele otrăvite, foamea şi ciuma? Gustul amar al neputinţei de a birui inteligenţa unui voievod care te hărţuieşte zi şi noapte din borţile moşiei lui fără a ieşi la suprafaţă? Dar săracul Ioan Albert al leşilor? Ce Michiduţă l-a adus în toamna lui 1497 la Suceava, tocmai atunci când Ştefan termina principala lui construcţie religioasă, biserica mănăstirii Neamţ? Flămînzită, umplută de păduchi şi de râie, demoralizată, armata leşilor s-a prăpădit pe 26 octombrie în pădurea uriaşă a Cosminului, verde încă. Ba răzeşii din Ţara de Sus au reuşit să strângă şi merele lor cele domneşti, repetând în tihnă colinde de Crăciun cu Lerui, Ler, flori de măr! continuare |
|
 |
|
PRIMA PAGINA
Contact