| Eminescu - românul absolut |
 | 15 Ianuarie - Mihai Eminescu
Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga că reprezintă "ideea platonică de român", e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi.
(Petre Ţuţea)
Păsiţi incet cu grijă tăcută, feţii mei,
Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,
Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr
Şi-a inmuiat condeiul de-a dreptul in luceafăr.
(Tudor Arghezi, Inscripţie pe amfora LUI) |
|
|
| Poezie politică |
|
| | | Mihai EminescuInvia-vor voevozii
Mândri voevozi, ce-nvie din a cronicilor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri;
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să ’ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.
Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,
Pe Mihai ce adunat-ai in zenitul său de aur
Si slăvit-ai a lui Radu, indoită biruintă
In a doua inviere s-ar putea să n-ai credintă ?
Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se ’ndoaie.
Implini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,
De vătafi ş ’armaşi isbite, a cetăţii porti duşmane.
Invia-vor voevozii, rumpâd lanturi de sclavie,
Surpând legi şi privilegii de urgii, din temelie
Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor hotare,
Ce din vechi le străjuieşte cu a doinii ’nviforare.
(Inchinare lui Stefan Vodă)
..........
Durere ! ... si-i profundă când România plânge
Cu fruntea ’nfăsurată de doliu la mormânt;
Durerea-i pretutindeni, durerea se răsfrâmge
In valea si Carpatul ce-i românesc pământ.
Stefan
..........
Poporul, ochi ’n lacrimi, jura in ceasul sânt
C’ o Românie una esistă pe pământ
Si au facut Credinta, Vointa lor cea tare
Din două tări mici, slabe, o Românie mare.
Cand oasele-mi albite, destul-is si ajung
Ca să destepte-o tară din somnul ei cel lung,
Ce poate face-atuncia sufletul meu cel mare
Care din noaptea mortii infiorat apare,
Sufletul meu de flăcări, de veacuri desmierdat?
..........
Doină
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si străinul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Sătmar pâna ’n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Indărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vară lui
Si-i străin în tara lui.
Dela Turnu ’n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbracă tara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Si isvoarele îi seacă -
Sărac în tară saracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău!
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iti vin codri ’n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Si spânzurătorile!
(E un popor! O limbă! Un singur Dumnezeu!)
..........
Eu v-am fost ca un tată, eu v-am tinut in braţă
Eu v-am iubit ca ochii, ca ţara, ca viaţa
Şi cu poveşti bătrâne v-am indulcit junia
Eu Arbore portarul... Dar omul in Domnie
Se schimba. Ne intreaba de cel batrân de zile
Căci la bătrani e slab capul, gândirile copile.
Sântem ca pleava stearpă, suntem frunze uscate
Pe care vântul vietei spre moarte le tot bate.
Ce ştim noi ? - (Voi trimiteti la regele polon
Ca el sa se unească cu totii la un loc
Sa daţi la turci razboaie. . . Şi Cârje cel cu minte
Cu leşii, cu maghiarii va ţese legăminte)
Si toate astea Doamne duc ţara la sicriu,
Eu. . . nu trebui s-o apăr . . . eu nu trebui s-o stiu.
- E grea cimilitura, prea grea jupân portare !
O ţara toată ştie, si voi să nu ştiti oare
Că apăr crucea sântă... Crucea plină de rază
Ea-i doamnă peste mine... e doamnă şi mireasă
Fapta şi isteţia, braţ de putere plin
La sânta cruce toate, eu toate le inchin.
Eu risipesc averea zidind altare sânte.
- Voi puneti cruce stearpă pe-a patriei morminte.
Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină,
Si mintea n-are raze si ochii n-au lumină
O ! Dumnezeu vă bate cu ochi ce nu mai vede
Căci voi râdeti de dânsul: Cum puteti oare crede
Că el are nevoie de aur si avere -
O inima el cată, un suflet el va cere
Si voi ii daţi biserici, dati aur si mătase
Când de al vostru aur lui prea putin ii pasă
Si mintea cea curată si cugetul cel sânt
E tot ce cere Domnul la oameni pe pamant.
In inimi sade crucea, în inimi Dumnezeu,
Si cum c-al vostru suflet nu-l pot numi al sau
Dovada e viata cea fără frâu si ţintă
Noaptea voastră va râde, ziua voastră va cânta.
Matase, aur, inul de-argint tesut din tort
Pot să imbrace bine un corp si-un suflet mort
Pe când Moldova plânge bătută de argati
Năimiti de voi anume. . . voi râdeti si visati
Si afară de Moldova mai sânt si alte tări
Sorori a ţărei noastre, ce stinse de-dureri
Se zbat sub biciul celor, cu cari voi dati mână
Ca sa zdrobiti pe turcu cu dânsii impreună.
Crestini isi zic aceea, dar mai păgâni ca turcii
Vând robi pe bietii oameni-si pun in varful furcii
Pe oricine din oarneni, care le-ar spune: stati
Acesti sărmani sânt oameni, ca oameni vă sânt frati,
Astfel stă scris in legea cea sânt-a luiCristos,
Turcu-i mult mai de treabă, mai blând, mai omenos.
Litvanul este lacom . . . maghiarul e avar
Tătaru-i fărdelege, polonul e viclean.
Turcul e drept ca legea, firea lui e adânca,
Inima lui e bună, vorba lui e stâncă.-
Mai bine-n loc de-atine cu regii cei tirani
Ati trece in Ardealul robit de zeci de ani
Si craiului de-acolo să-i dati un crunt război
Să dezrobiti un popol cu lege, grai ca noi.
De-acolo undo Tisa mândră prin stâncile-i tresare
Pân-unde-aruncă valuri intunecata mare
E un popor! o limba! un singur Dumnezeu. |
| | | Pozie politică(Inchinare lui Stefan Vodă)
..........
Durere ! ... si-i profundă când România plânge
Cu fruntea ’nfăsurată de doliu la mormânt;
Durerea-i pretutindeni, durerea se răsfrâmge
In valea si Carpatul ce-i românesc pământ.
Stefan
..........
Poporul, ochi ’n lacrimi, jura in ceasul sânt
C’ o Românie una esistă pe pământ
Si au facut Credinta, Vointa lor cea tare
Din două tări mici, slabe, o Românie mare.
Cand oasele-mi albite, destul-is si ajung
Ca să destepte-o tară din somnul ei cel lung,
Ce poate face-atuncia sufletul meu cel mare
Care din noaptea mortii infiorat apare,
Sufletul meu de flăcări, de veacuri desmierdat?
..........
Doină
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si străinul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Sătmar pâna ’n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Indărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vară lui
Si-i străin în tara lui.
Dela Turnu ’n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbracă tara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Si isvoarele îi seacă -
Sărac în tară saracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău!
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iti vin codri ’n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Si spânzurătorile!
Stefan, Stefan Domn viteaz
Stefan, Stefan Domn viteaz,
Cum de nu mai vii tu azi?
De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Românul plange-ti-s’a
Ca nu mai poate răsbate
De-atâta străinatate
Din Hotin si pân la Mare
Stau Muscalii de-a călare
Din Boian in Vatra Dornii
Vestejesc ulmii si cornii
Din Braseu pân in Arad
Si-au facut dusmanii vad
Din Sătmariu pan’ in Săcele
Numai vaduri ca acele
De la Turnu’ n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’ asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
Numai umbra spinului
La usa crestinului..
Vai român, săracul,
Ca ’ndărăt tot dă ca racul
Nici ’i merge, nici se ’ndeamnă
Ca nu-i este toamna, toamnă
Nice e vară vara lui
Si-i străin in tara lui
Codrul geme si se pleacă
Si isvoarele ii secă,
Săracă tară săracă!
Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau..
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
Adunându-si flamurile
Sa se mire neamurile
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Iti vin codrii ’n ajutor
De-i suna de-a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Dati in prada ciorilor
S’a spânzurătorilor.
Stefane, Măria Ta,
Lasa Putna, nu mai sta,
Ca te-asteapta litvele
Sa le sboare titvele
Sa le spui molitvele
Pe câti pari pe câti fustei
Căpătini de grecotei
Grecoteii si străinii
Mânca-le-ar inima cânii,
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradă cum te sacă,
Săracă tară, săracă.
Invia-vor voevozii
Mândri voevozi, ce-nvie din a cronicilor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptătilor de veacuri;
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să ’ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.
Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,
Pe Mihai ce adunat-ai in zenituş sîu de aur
Si slăvit-ai a lui Radu, indoită biruintă
In a doua inviere s-ar putea să n-ai credintă ?
Juni semeti, cu surle-n frunte si cu zumzet de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se ’ndoaie.
Implini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,
De vătafi s ’armasi isbite, a cetătii porti dusmane.
Invia-vor voevozii, rumpâd lanturi de sclavie,
Surpând legi si privilegii de urgii, din temelie
Si va fi stăpân Românul peste-a tărilor hotare,
Ce din vechi le străjuieste cu a doinii ’nviforare.
(E un popor! O limbă! Un singur Dumnezeu!)
..........
Eu v-am fost ca un tată, eu v-am tinut in braţă
Eu v-am iubit ca ochii, ca ţara, ca viaţa
Şi cu poveşti bătrâne v-am indulcit junia
Eu Arbore portarul... Dar omul in Domnie
Se schimba. Ne intreaba de cel batrân de zile
Căci la bătrani e slab capul, gândirile copile.
Sântem ca pleava stearpă, suntem frunze uscate
Pe care vântul vietei spre moarte le tot bate.
Ce ştim noi ? - (Voi trimiteti la regele polon
Ca el sa se unească cu totii la un loc
Sa daţi la turci razboaie. . . Şi Cârje cel cu minte
Cu leşii, cu maghiarii va ţese legăminte)
Si toate astea Doamne duc ţara la sicriu,
Eu. . . nu trebui s-o apăr . . . eu nu trebui s-o stiu.
- E grea cimilitura, prea grea jupân portare !
O ţara toată ştie, si voi să nu ştiti oare
Că apăr crucea sântă... Crucea plină de rază
Ea-i doamnă peste mine... e doamnă şi mireasă
Fapta şi isteţia, braţ de putere plin
La sânta cruce toate, eu toate le inchin.
Eu risipesc averea zidind altare sânte.
- Voi puneti cruce stearpă pe-a patriei morminte.
Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină,
Si mintea n-are raze si ochii n-au lumină
O ! Dumnezeu vă bate cu ochi ce nu mai vede
Căci voi râdeti de dânsul: Cum puteti oare crede
Că el are nevoie de aur si avere -
O inima el cată, un suflet el va cere
Si voi ii daţi biserici, dati aur si mătase
Când de al vostru aur lui prea putin ii pasă
Si mintea cea curată si cugetul cel sânt
E tot ce cere Domnul la oameni pe pamant.
In inimi sade crucea, în inimi Dumnezeu,
Si cum c-al vostru suflet nu-l pot numi al sau
Dovada e viata cea fără frâu si ţintă
Noaptea voastră va râde, ziua voastră va cânta.
Matase, aur, inul de-argint tesut din tort
Pot să imbrace bine un corp si-un suflet mort
Pe când Moldova plânge bătută de argati
Năimiti de voi anume. . . voi râdeti si visati
Si afară de Moldova mai sânt si alte tări
Sorori a ţărei noastre, ce stinse de-dureri
Se zbat sub biciul celor, cu cari voi dati mână
Ca sa zdrobiti pe turcu cu dânsii impreună.
Crestini isi zic aceea, dar mai păgâni ca turcii
Vând robi pe bietii oameni-si pun in varful furcii
Pe oricine din oarneni, care le-ar spune: stati
Acesti sărmani sânt oameni, ca oameni vă sânt frati,
Astfel stă scris in legea cea sânt-a luiCristos,
Turcu-i mult mai de treabă, mai blând, mai omenos.
Litvanul este lacom . . . maghiarul e avar
Tătaru-i fărdelege, polonul e viclean.
Turcul e drept ca legea, firea lui e adânca,
Inima lui e bună, vorba lui e stâncă.-
Mai bine-n loc de-atine cu regii cei tirani
Ati trece in Ardealul robit de zeci de ani
Si craiului de-acolo să-i dati un crunt război
Să dezrobiti un popol cu lege, grai ca noi.
De-acolo undo Tisa mândră prin stâncile-i tresare
Pân-unde-aruncă valuri intunecata mare
E un popor! o limba! un singur Dumnezeu.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mindri aste le nutresc;
Căci ramine stinca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
Vis de razbunare negru ca mormintul
Spada ta de sânge dusman fumegind,
Si deasupra idrei fluture ca vintul
Visul tau de glorii falnic triumfind,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surizind,
Ce pe Marte-n glorii să orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminind,
El pe sinu-ti vergin inca să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il stringe-n brate, tu îi fă altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tinara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mindrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!
Invierea
Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas îngâna cuvintele de miere,
Inchise în tratajul stravechii evanghelii.
C-un muc în mâini mosneagul cu barba ca zăpada,
Din cărti cu file unse norodul îl învată
Că moartea e în lupta cu vecinica viată,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.
O muzică adâncă si plină de blândete
Patrunde tânguioasă puternicile bolti;
"Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colt,
Inveninând pre însusi izvorul de viete.
Nimica înainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic îti cere o rază mângâioasă,
In pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".
Apoi din nou tăcere, cutremur si sfială
Si negrul întuneric se sperie de soaptă…
Douăsprezece păsuri rasună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită si preoti si popor,
Cum din mormânt rasare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
"Cântari si laude năltăm,
Noi, Tie Unuia,
Primindu-L cu psalme si ramuri
Plecati-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"
(De la Nistru pân’ la Tisa. Poezii politice de Mihai Eminescu, Ed. Duminica, 1991) |
|
 |
|
