Constantin I. KIRIŢESCU, Timpul, 2 IUNIE 2006, NR.421
…ÎN NOAPTEA DE 22 IUNIE, pe o ploaie torenţială, echipele de voluntari din Regimentul "Mihai Viteazul" au atacat prin surprindere podul din faţa Fălciului, au traversat apa Prutului - unii înot, alţii în bărci - şi au început atacul poziţiilor sovietice fortificate din luncă şi de pe înălţimile vecine, în mijlocul vijeliei de tunuri şi de branduri. Un alt batalion de asalt a atacat podul de cale ferată de la Bogdăneşti, cucerindu-l.
Sprijiniţi acum pe cele două capete de pod de la Fălciu şi Bogdăneşti, ostaşii au început lupta cea mai grea. Înglodaţi în apa şi noroiul mlaştinilor din luncă, strecurându-se prin focul armelor, mitralierelor şi artileriei duşmane de pe poziţiile dominante de la conacul Valienatos şi de pe dealurile Cania şi Epureni, luptătorii căutau să ajungă în apropierea cazematelor, spre a le aduce la tăcere prin dibace aruncări de grenade. Luptele în această zonă inundată au ţinut mai multe zile, în care timp soldaţi şi infanterişti ai formaţiunilor de atac erau nevoiţi să stea în bălţile cu fundul mâlos, pline de stuful care le împiedica vederea şi mişcările inamicului şi de lipitorile care le sugeau sângele, expuşi focului inamic…
ÎN TOT CURSUL LUPTELOR, reacţia trupelor sovietice a fost foarte îndârjită; lupta a continuat, aproape fără întrerupere, mai multe zile de-a rândul, în faţa greutăţii de a menţine cele două capete de pod, s-a renunţat provizoriu la cel de la Fălciu şi s-a îngustat cel de la Bogdăneşti. Cele mai grele atacuri s-au dat împotriva celei mai înaintate poziţii fortificate ruseşti, conacul Valienatos, care, cu numeroasele lui cazemate, era o adevărată fortăreaţă în faţa Fălciului. Numeroase acte de vitejie şi de eroism s-au săvârşit de către ostaşii români şi multe au fost vieţile jertfite în apropierea sinistrei case.
Constatându-se inferioritatea artileristică în care se găseau românii, nu datorită numărului gurilor de foc, care era superior de partea noastră, ci pentru că artileria sovietică trăgea de pe înălţimi dominante, pe când românii nu şi-au putut apropia şi aduce pe linie artileria grea, din cauza pământului îmbibat de ploi şi presărat de bălţi al luncii, bombardamentul de susţinere al artileriei a fost înlocuit în bună parte prin bombardamentele tactice ale aviaţiei, care a participat cu multă eficacitate la luptă. Sub protecţia tunurilor şi a avioanelor, unităţi române au continuat să treacă în mici pachete pe malul opus al Prutului, nu atât pe poduri, care erau ţinute sub focul viu al inamicului, şi nu în timpul zilei, ci mai mult în timpul nopţilor, pe întuneric şi ploaie, cu ajutorul bărcilor cărate în spinare şi puse pe apă de pontonieri.
LA 4 IULIE a început atacul decisiv pentru cucerirea conacului Valienatos şi a dealurilor fortificate întărite Cania şi Epureni. Unităţi din Divizia de Gardă, sub comanda locotenent-colonelului Iliescu, comandantul adjunct al Regimentului de Gardă "Mihai Viteazul", au atacat conacul la ora 13 prin surprindere, după ce au trecut râul cu bărci. Cu toată furioasa bombardare ce i-a primit, cu toate marile pierderi, pluton după pluton pune piciorul pe malul basarabean şi se organizează în dispozitiv defensiv pe o adâncime de doi kilometri. Primul succes fusese obţinut: Prutul era trecut. Alte trupe trec râul pe la Cotul lui Matei. Poziţia de la Valienatos era astfel încercuită în cleşte pe la nord şi pe la sud, dar rezistenţa inamicului, sprijinit de puternica artilerie de pe dealurile Cania şi Epureni, era aprigă. Ziua de 5 iulie a trecut în luptă defensivă ucigătoare, ostaşii români menţinându-se în gropile umede şi reci, din terenul mlăştinos al luncii, sub ploaia de apă ce cade din cer şi cea de foc ce nu conteneşte din întăririle duşmane. La 6 iulie, dis-de-dimineaţă, începe atacul. Ostaşii români luptă cu avânt. Deşi sunt în a treia zi de luptă, ostaşii Regimentului "Mihai Viteazul" străbat barajul inamic, cuceresc toate cazematele conacului Valienatos - care e un morman de ruine fumegânde - rup frontul inamic, cuceresc "Dealul fără nume" de la vest de platoul Cania, deschizând astfel drumul celorlalte trupe ale Diviziei de Gardă şi al nu mai puţin vitezei Divizii 21, care cuceresc toată linia fortificată inamică de la Leca-nord - până la Epureni-sud - inclusiv versantul vestic al dealului Cania.
TOT ATÂT DE ÎNVERŞUNATE au fost luptele pentru cucerirea satului Ţiganca, de la aripa dreaptă a frontului de atac. Toate casele satului fuseseră transformate în cazemate; ele au trebuit să fie luate cu asalt şi cucerite una câte una. Cucerirea satului s-a făcut în mai multe reprize, atacurile de infanterie trebuind să alterneze cu bombardamentele de artilerie ce le pregăteau. Menţinerea satului cucerit, cât şi a poziţiilor de pe înălţimile vecine, ce constituiseră linia întărită a inamicului, a costat multe sacrificii.
În adevăr, trupele sovietice din acest sector, care erau deosebit de puternic înarmate şi dispuneau de întărituri remarcabile, n-au încetat de a face încercări de recucerire a poziţiilor pierdute, cu scopul de a arunca pe români înapoi, peste Prut. De aceea acest sector a fost unul din cele mai active şi luptele au continuat până la 16 iulie. Cel mai mare, mai bine pregătit şi mai primejdios din aceste atacuri a fost acela început în noaptea de 7-8 iulie. Slujindu-se de artileria grea, de forţe blindate şi de aviaţie, duşmanul a dat o puternică contraofensivă împotriva poziţiilor româneşti de pe dealurile Toceni, Cania şi Epureni. Atacul principal s-a dat asupra dealului Cania, ale cărui versanturi dinspre apus erau ocupate de Vânătorii de Gardă din Regimentul "Mihai Viteazul", prin luptele dârze date la 6 şi 7 iulie. Folosindu-se de particularităţile fizice ale terenului, foarte accidentat, inamicul s-a putut infiltra prin viroagele ce brăzdează platoul Cania, a reocupat vechile cazemate pierdute şi nedeplin distruse, şi-a instalat numeroase cuiburi de luptă prevăzute cu arme automate, mitraliere şi aruncătoare diferite, după care, făcând o mare risipă de muniţii, a reuşit să ajungă până aproape de postul de comandă al regimentului, care era pe punctul de a fi copleşit de atacatori.
ÎN ACEST MOMENT, extrem de critic, Comandamentul român a luat măsuri de rezistenţă eroică: la dreapta frontului de luptă a fost trimis un detaşament comandat de ofiţerii Regimentului de Gardă "Mihai Viteazul", iar la centru şi la stânga apărarea s-a organizat cu tot ce era disponibil la postul de comandă: ofiţeri de la comandamente şi servicii, oameni de trupă din toate formaţiile, agenţi de legătură, telefonişti. În iureşuri irezistibile, îndemnaţi de ordinele date, dar mai ales de pilda superiorilor lor, trupele române au dat atacul, năpustindu-se spre creasta ocupată de inamic, căruia i-au oprit înaintarea. Continuând atacul, românii, revenindu-şi complet, încep urmărirea duşmanului care se retrage şi îl vânează cu baioneta ori cu grenada prin toate găurile prin care pătrunsese. Depăşiţi de soldaţii noştri, duşmanii încep să se predea, îndată ce zăresc echipele de curăţare a terenului. Contraatacul sovietic a fost respins pe toată linia, câmpul de luptă a rămas acoperit de trupurile a numeroşi morţi şi răniţi; 200 de prizonieri şi un foarte bogat material de război au rămas în mâinile românilor. Situaţia, ce fusese un moment primejduită, a fost pe deplin restabilită. Poziţiile cucerite au fost lărgite şi consolidate prin luptele date în zilele de 9-12 iulie de Divizia 21 Infanterie şi care au culminat în ziua de 12 iulie. Ele au necesitat şi intervenţia aviaţiei române, care s-a produs cu mare eficacitate în zorii zilei, atacând şi distrugând artileria grea aeriană a inamicului, apoi tancurile, vehiculele motorizate şi trupele pregătite pentru o mare ofensivă împotriva românilor. Prin această strălucită acţiune, aviaţia a înlesnit vitezelor trupe ale diviziilor 21 şi de Gardă din Corpul 5 să obţină victoria şi să menţină poziţiile atât de aprig disputate de ambele părţi. În chipul acesta, poziţiile întărite din sectorul Ţiganca, a căror cucerire a însemnat un episod dramatic al primei etape a campaniei din Basarabia, au alcătuit un pivot sigur pentru operaţiile ce s-au săvârşit ulterior în partea de sud a provinciei dintre Prut, Dunăre şi Nistru. Ultima încercare de dârză rezistenţă a opus-o inamicul la 16 iulie pe linia Epureni - Lărguţa - Dealul Vulturului, care a fost complet ocupată de români în seara zilei, după care, la 19 iulie, duşmanul a început retragerea generală în direcţia Nistrului, urmărit, pe timp ploios, de unităţile Corpului 5 armată.
Victoria a fost plătită cu pierderi simţitoare. |
